Dacă ar putea cineva auzi strigătul sfâşietor ce sălăşluieşte în privirea ei, probabil ar muţi pe loc. Dacă ar auzi singurătatea şi durerea ce dansează haotic clipă de clipă în mintea şi sufletul ei, ar simţi nevoia să cedeze o frântură de salvare, doar să nu se descompună un suflet blând sub impactul unei asemenea calamităţi nemărturisite în totalitate. Fraze incoerente, mult prea lungi şi fără un fir pe care să îl poţi urma fără efort. Durere inexprimabilă în cuvinte. Damigene de lacrimi. Vane întregi de dureri şi îndoieli. Invazie de întrebări şi mult prea puţine răspunsuri. I-ai plânge de milă de i-ai putea citi în priviri durerea din suflet şi minte. Ar păli semnificaţia cuvântului durere în faţa unui asemenea spectacol aproape funebru al inimii sale. Şi ar urla ... ar sfâşia ... ar şterge din suflet persoana şi bagaju-i nelipsit, dar ... nu-i atât de simplu. Nu doare atât de puţin încât un burete să fie de ajuns. Nu doare atât de mult încât să se stingă. Şi dă-i înainte, fără alternativă ... cu speranţa aproape dispărută din vocabular, cu optimismul aproape înecat la multe leghe sub mări, cu zâmbetul îngropat de prea mult timp să mai poată fi resuscitat cu uşurinţă ...
Numeşte-te demon,
Aseară ai făcut un înger să plângă,
A nu ştiu câta oară,
Nu ştiu ce ţi se întâmplă ...
Şi încă mai visez,
Când fumez şi beau şi vreau să ne fie bine,
Dar simt că nu te mai pot ţine lângă mine,
Şi te înţeleg sau măcar încerc să mă prefac ...
