Poate data viitoare.

                     

Azi nu este o zi în care să am prea multe de spus. Și nici prea multe de așternut aici. Dar de simțit ... Oh, Doamne! S-au simțit atâtea lucruri și toate în atât de multe feluri. Și totuși, am dus la bun sfârșit și această zi. 

Așa răcită. 

Dezamăgită.

Și nu în ultimul rând, cu golul din stomac la purtător.

***

E foarte interesant să ai momente, oricât de scurte, în care să te uiți la tine din exterior, să fii în tribuna imaginară la cel mai aprig meci care se poate juca în arenă: colțul din stânga - rațiunea, colțul din dreapta - emoționalul. E interesant și totodată, este fantastic să ai o asemenea capacitate de disociere și totodată, de introspecție.

 Și-mi mulțumesc pentru că pot! 

Și mai ales, îmi mulțumesc pentru că nu fug! Și nu am fugit vreodată în astfel de momente.

***

Meciul de azi se joacă fără arbitru. Este nevoie de luptă corp la corp, pentru purificare. Pentru eliberare. Fără factori externi care să spună stop. 

Se aud lovituri în aer. Gemete din ambele colțuri. Icnituri la momentele mai tăioase ce revin pe retină. Țipete de-a dreptul asurzitoare la amintirile care au șfichiuit sufletul cândva.  

Așteptări care nu s-au materializat. Dorințe pe care le-ai făurit, dar nu s-au împlinit. Proiecțiile asupra potențialului unui om, care aproape niciodată nu s-au contopit cu realitatea și-au rămas simple proiecții. Și toate acum aruncă stângi, drepte, uppercut-uri, uneori chiar și un high kick. Dar ești liniștită. Împăcată. 

S-a făcut tot ce s-a putut cu datele problemei de la moment. De către cine a putut. De către cine a vrut.

***

Cu toate astea, când ai iubit aproape visceral, când ai fost prinsă în modul (cel mai) narcisic de prezența lui în viața ta, e al naibii de greu să te detașezi. Să accepți absența, dar mai ales, să accepți că meriți mult mai mult. Să accepți pașii unui nou suflet în direcția ta. Să accepți (o dată pentru totdeauna!) că ai încercat de nenumărate ori să faci să fie bine. Să faci, să dregi, dar rezultatul să fie același. De ce?! Pentru că da, poți ierta acțiuni, poți ierta cuvinte, dar niciodată nu vei reuși să uiți cum ai fost făcută să te simți. Vei resimți mereu senzația aceea pe care ți-a dat-o constant: că nu ești suficient de bună, că nu ești în general un om suficient de bun, că reacțiile tale sunt deplasate (iar acțiunile lui mici, negreșite sau greșite involuntar). Vei simți constant că vrei sa demonstrezi mai mult si mai mult, urmând ca într-o bună zi, să primești dragostea în forma aceea pe care ți-o dorești și pe care el a părut mereu să fie capabil să o ofere, daca ai merita. 

***

Și înțelegi într-un final că, rațional, este lucrul care era firesc să se întâmple. Și clar nu e cazul să zgândări iar cu bățul (Măi, fato!) în rău, încât sa obții (din nou și din nou) aceleași efecte si consecințe.

***

Azi a fost o zi cu tumult. O zi în care totul a fost val-vârtej peste mine, de dimineață până acum, la ceas de seară, când m-am așezat la laptop, să scurg din mine tot ce nu merită păstrat.  Căci, cum spuneam, acum sunt aici din alte motive. Sau poate aceleași, dar sub o altă formă?! Oricum, e bine. Se simte bine.

Toate trec. Dar până trec ... durează ani, întrebări, răspunsuri, gol, prea plin și alte cele.

Dacă ai fost acolo cu adevărat.

***

[A se citi și simți pe melodia Luna - Zemi <3 ] 

Hei, străine! Bine-ai revenit!

Postare de suflet. Loc de suflet în poză făcută cu suflet. Suflet, suflet și iar suflet! Căci fără el am fi nimc.

La vârste diferite, aceleași lucruri, situații, acțiuni ne pot trezi emoții atât de diferite. Ne întoarcem la ele cu alți ochi, cu alte gânduri și, sigur, cu o altă versiune a noastră.

 Astăzi revin aici într-o nouă etapă a vieții mele, atât de diferită de cea de la ultima scriere. Revin din motive diferite și clar, cu o altă poveste de spus. Tot sincera, nefiltrată, dar cu alte trăiri și o altă stare actuală. Și mai ales, dintr-o altă perspectivă.

 Perspectiva unui suflet care, între timp, a mai suferit, s-a mai bucurat, a mai evoluat, a și făcut pași în spate uneori prin decizii greșite, dar atât de simțite. Dacă ar fi să aleg un singur lucru care nu s- schimbat, indiferent de anii care au trecut, de zările în care am fost purtată, acela ar fi sinceritatea. A mea față de mine. Față de tot ce sunt și de tot ce am construit. Poate de aceea nici nu sunt regrete când arunc un ochi peste umăr. 

Da, sunt lucruri care nu au ieșit conform planurilor, conform dorințelor și, mai ales, conform așteptărilor. Dar de la nostalgie sau ușoară nemulțumire până la regret e cale lungă. Iar eu am refuzat să o parcurg. Și azi, după niște zeci de ani de viață, încă spun cu mândrie și, mai ales, recunoștință față de mine că am rămas fidelă simțămintelor mele, că am luat decizii bazate exclusiv pe convingerile mele și de aceea, nu am regrete pe harta organului tetracameral. 

Nu știu unde mă va purta acest nou început în a scrie. Sau cât mă va "ține" această ocupație, date fiind resursele mele epuizate de răbdare, dar oricum, puțin e mult mai bine decât deloc. Pentru că uneori, avem nevoie să ne întoarcem la lucrurile care ne făceau bine, chiar dacă noi nu mai suntem cei de atunci. Cu siguranță schimbarea nu este fundamental petrecută, încât să nu mai găsim fărâmă de bine sau bucurie în ceva ce, cândva, ne aducea atât bine. Atâtea zâmbete! Atât spațiu de defulare când zilele deveneau apăsătoare.

Welcome back, pui de geniu! 

Să-ți zburde sufletul, dar mai ales degetele pe taste, până la lipirea celui mai frumos zâmbet pe chipul de om bun!

Fiecare 1 Noiembrie 🙏🏻

 

Și dacă este ceva ce îmi place mult și îmi dă fiori pe șira spinării, acel lucru este rafinamentul catolicilor. 

[ E tare ciudat fără tine chiar și după aproape 5 ani, bico. 🤍 ]

oază de bine.

Ador liniile deșertului de pe spatele bronzat al unei femei frumoase. Să imi pierd pașii minții pe un spate frumos bronzat, să simt că rătăcesc în orașul meu de suflet. Trăsăturile feței nu au relevanță în  momentul meu. 

M-aș putea pierde în acest peisaj ore în șir, pe plajă, în bătaia brizei sărate, cu pielea mirosindu-mi a ulei de cocos și cu ochii rătăcindu-mi printre dunele de pe spatele unui trup frumos sculptat. Nu aș mai avea nevoie de absolut nimic. Nimic în plus pentru decorul perfect al momentului meu. Cu marea în nări, deșertul în privire, briza și adierea de cocos pe piele, egoist afirm că acesta este totul meu. Momentul meu special. E bula mea de echilibru și pură fericire. Nezdruncinată. Intangibilă. 

*Momentul meu de "oare așa se simte Nirvana?!"* 

cură de aer proaspăt.

 

        Locul în care mi-am țintuit trupul preț de o săptămână. Prima săptămână din primul concediu de trei săptămâni din viața mea. O săptămână în care am evitat dialogul cu toată lumea, am mâncat strictul necesar, am dormit mult, am citit și mai mult și, mai ales, am avut grijă de mine. De ritmul meu. M-am lăsat pe mâinile ritmului meu, acela necenzurat, nelimitat de rațiune, simțul ridicolului sau alte opreliști „umane”. Mi-am lăsat ritmul să controleze tot, să îmi stăpânească acțiunile și să aibă grijă de nevoile mele cele mai sincere și nefațetate estetic.

***

        Cam atât de răsunătoare este epuizarea mea din interior. Lehamitea de tot dezechilibrul acesta care pare să nu-și mai ducă pașii din grădina mea. 

***

            Balansoarul acesta și cărțile - multele cărți - mi-au umplut timpul cu personaje, situații, sentimente, trăiri ce nu-mi aparțineau (din fericire, nu și ele). Mi-au schimbat direcția gândurilor și în sfârșit masa zilnică nu a mai servit doar felurile obișnuite: el, jobul mediocru și insuficient pentru viteza gândurilor mele și potențialul energic din dotare, de care nu reușeam să scap (jobul), cele câteva kilograme în plus față de greutatea pe care eu o simțeam ca ideală pentru mine. Stări peste stări, una mai nărăvașă și obositoare ca cealaltă, tensiunea care nu-mi părăsea gândurile și reacțiile, golul din stomac, care nu voia neam să dispară și, mai ales, furia din anumite momente, la gândul că pentru a doua oară, sunt parte din același film, având la bază același tip de alegere ... 

        Prima dată am înțeles karma. M-a durut al naibii de tare, dar am înțeles. Fusese nedrept (poate) că nu-mi ținusem în frâu sentimentele dospite de atâția ani, așteptările și visurile de ani și ani de zile și luasem (nu cu forța, căci nu e ca și când pusesem cuțitul la gâtul cuiva pentru o alegere) un tată de lângă copilul său (24/7). 

    Dar acum?!

        Nu făcusem altceva decât să mă las văzută. În toată splendoarea, în toată vulnerabilitatea și puterea, în ... totul meu, pentru bărbatul a cărei simplă prezență îmi transmitea că va fi stâlpul meu, soțul meu, tăticul dulce al Evei mele ...

    Și iată-mă aici. Tot aici. 

Același nume,

altă poveste,

aproximativ același final.

***

scurtă explozie

 

     Dragi doamne și domnișoare, care ați găsit strategiile potrivite pentru a suporta un bărbat, același bărbat, ani la rândul, vindeți ponturi? Veniți și în sprijinul celor pe care compromisurile, în special cele pornind din diferențe de nivel de educație, cultură, maniere, le frustrează, ulterior tensionează și, mai apoi, determină să pună punct unor ecuații? Ecuații în care au intrat cu inimă deschisă, cu optimism, cu drag pentru celălalt, dar mai ales cu multă chimie (și nu neapărat/numai sexuală).

    Cum faceți să nu simțiți visceral nevoia de a-i crăpa capul omului căruia îi repetați la nesfârșit anumite lucruri și despre cum e util să fie făcute unele lucruri? Cum faceți să nu simțiți nevoia să-l minimizați în cuvintele adresate, voi având în față un adult la o vârstă la care, fiindu-i adresate cuvinte în limba nativă, te-ai aștepta să le înțelegă și, evident, rețină?!

Liberă

 La început de an, răsfoind instagramul, am dat peste o postare de la @curierul, care mi-a plăcut tare mult și i-am pus screenshot-ul acolo, în folder-ul pentru suflet (to be followed). Nu se știe niciodată când e nevoie de o minune din "buzunarul ascuns". Și făcea @curierul acolo o recomandare super drăguță (și super utilă - simt eu - pentru finalurile acelea de an în care ne spunem că anul terminat nu ne-a fost tocmai bun/pe plac), să punem în ianuarie, în camera noastră, o cutiuță goală, în care să adăugăm, în fiecare săptămână un bilețel cu un lucru bun care ni s-a întâmplat (iar în ajunul Anului Nou, să golim cutiuța și să recitim câteva dintre lucrurile mișto de care am avut parte pe durata anului). Săptămâna asta ("alintată" de o răceală horror, gânduri peste gânduri despre planuri și-alte planuri, așteptări și alte cele "agitătoare") momentul "bun" pe care îl aleg pentru cutiuță, căci m-a răsfățat al naibii de tare (și merită share-uit) este fix momentul acesta de aici, de pe o băncuță la Saint Roastery, când toată lumea este la serviciu, iar eu sunt liberă (|satisfacția ușor răutăcioasă de a fi liberă fără concediu|), soarele e  TOT aici pentru mine, îmbrăcată cum nu-mi stă în fire (în "trening"), checul cu lămâie de aici e la fel de divin ca de obicei, iar mocha latte-ul (*a se citi laaaaaatte) din colecția de iarnă e combinația perfectă de copilărie (cacao delicioasă) și maturitate (cafea de specialitate). Și zâmbetul e on point! (iar pe lângă mine șervețele, picături de nas și  alte instrumente atrăgătoare)

Ps: Doamne, cât chec cu lămâie poate încăpea într-un singur porumbel! Măi, băiatule, ușurel, să nu te ia arsurile!