Dacă ţi-e teamă de spitale, dacă ţi-e milă de oamenii din ele, dacă îţi blochează simţurile mirosul din ele, dacă îţi sfâşie sufletul vederea anumitor persoane, înseamnă că nu ai fost niciodată în vreo clinică pentru bolnavii de Alzheimer. Nu ai privit neputincios în faţa unor spectacole sumbre, în care actorii sunt rudele-vizitatori nerecunoscuţi şi pacienţii - suflete şi minţi deconectate de realitatea terestră. Nu ai simţit un gol în stomac, vizitând chiar tu o rudă apropiată în rolul sufletul deconectat, zugrăvit în fraza anterioară. Nu ai avut lacrimi pe care nu le-ai lăsat să curgă, pentru că agitaţia ta interioară ar însemna un declic posibil fatal pentru sufletul pierdut oricum din faţa ta. Când nu mai eşti nepoată, ci fata plătită de familie să aducă mâncare şi haine curate zilnic, când nu mai eşti fiică, ci o cunoştinţă de la fostul serviciu sau poate una dintre acele multe doctoriţe care te vizitează zilnic, când nu mai eşti familia, ci doar nişte femei binevoitoare, atunci ştii că peisajul poate fi cu mult mai dureros şi întunecat decât în spitale. Ştii că nu mai există cale de întoarcere şi încet-încet, te pregăteşti pentru final. Te pregăteşti în interior, pentru că masca trebuie să rămână una de om puternic în faţa familiei, căci ei sunt chiar mai jos ... sunt chiar mai moi, căci legătura e cu mult mai adâncă, mai sedimentată... Sunt ani mai mulţi, sunt momente nenumărate care într-o clipită se vor şterge ... Şi atunci înveţi iar ... şi iar că trebuie să trăeşti, să te bucuri, să iubeşti, să râzi, să respiri viaţă bună. Totul e un şir de lecţii pe care le vedem, le înţelegem, le memorăm, mai mult sau mai puţin. S-avem curaj, zic, altfel nimeni nu va avea pentru noi.
