Alergi în neștire pe-un drum fără de
timp,
zâmbești în colț de gură
de teamă să nu vin,
de ce-mi alungi îmbrățișarea
caldă?
Alergi din loc în loc încătușat
de ziduri,
te pierzi, ai vrea, ai
cere, dar totuși nu.
Nu totu-i sumbru, suflete
pribeag,
nu totul e riscant sub
pleoape de femeie.
Te-aş ispiti mai mult,
în mâinile-mi ușor tu să te
pierzi,
în sufletu-mi încăpător tu să găsești un
adăpost de nelăsat ...
Hai, lasă garda jos, ostaşe,
căci nu mai e de mult război în lume,
sunt armele casate, dușmanii-s duși în carceră,
arată-ţi omenia în prag de primăvară,
haide şi bucură-te de o floare scumpă afară ...
Ţi-aş fi o pelerină bună,
şi ca mărime, dar mai ales ca arc de
cerc de oțel în fața trupelor de foste ... suflete barbare,
dar vezi tu, eşti
pierdut...
Mi-alungi șăgalnic câte-un
zâmbet nevăzut de alţii,
mă vrei, te temi, pășești
spre mine şi-apoi fugi,
îmi simți aroma de
cotropitoare,îmi simți esența de femeie
în vibrații calde,
ai vrea să-mi simți întregul univers sub
scutul tău creat din molecule de durere cumulată ...
Te temi...
Miroși a teamă nerecunoscută
de la mile depărtare, în ciuda trupului de zeu impunător ...
Ești doar un suflet bun,
alunecat în colț de debara,
ascuns de umbre şi
intemperii probabile.
Nu mai ţipa-n tăcere, pui
de om,
nu toate sunt aici ca să
te-ngroape.
Nu ţi-aş promite raiul,
căci acesta e doar un spațiu anost, ca pentru cercu-ţi sufocant de prieteni
plictisiți,
nu te-aş plimba prin iad,
căci e-un decor prea cunoscut de ani şi ani,
te-aş ține de mână spre
căi nestrăbătute,
te-aş duce doar spre-un
zâmbet larg, făţiş, fără pulsaţii de ruşine.
O destinaţie cunoscută, râvnită, dar cu
traiect bătătorit de prea puţini.
Nu mai fugi, băiete!
Busola e stricată, dar e
târziu să tot alergi, s-o tot repari,
Te-ajunge matematica din
urmă şi e momentul să te-aşezi.
Deşi o doamnă, te ajut. Nu
mai fugi de ce doreşti.
Îţi trag un scaun? Hai,
stai.
Te invit la un pahar de
aer drag.
Şi la desert, ţi-asigur
fericirea.
Şi pelerina, să nu uităm.
