De-aş putea să fac ordine în sacii ăştia cu visuri, vise, sentimente, speranţe, trăiri şi alte astfel de nimicuri, mi-aş merita un premiu Nobel pentru cea mai frumoasă punere în pagină a unui suflet.
Uită-te la ea.
Priveşte-o bine în ochi, pentru că rar vei mai găsi sinceritate ca cea care-i domină nebunia atât de des obositoare. Uită-te încă o dată. De data asta, treci peste sinceritate şi admiră căldura, admiră păsarea, admiră prioritizarea. Nu mai deschide gura, opreşte valurile de mucigai ce sunt pe punctul de a se revărsa din nou. Nu le lăsa să arunce putregai peste inima ce oricum gâfâie deja atât de apăsat.
Doar uită-te la ea.
Ia-ţi o ultimă gură proaspătă de puritate, o ultimă gură de aer familiar şi poate chiar familial. Trage-o adânc în piept fără să eziţi, fără să mai laşi loc pentru cascade de reproşuri. Uită-te în ochii-i deschişi, miroase-i pielea, atinge-i părul şi fixează-ţi în inimă o bucată de bunătate ruptă din ea. Îţi va fi de folos la vremuri de ananghie, cu oameni mici şi situaţii de ...nămol. Doar bucură-te că ai avut şansa să dai în drumu-ţi lung şi gri de un suflet care a vrut să îţi coloreze zâmbetul. Acea ea care a vrut doar să îţi îmbrăţişeze umanitatea-ţi defectuoasă, deschizând de fiecare dată braţe calde, tânjind după căldura-ţi inexistentă.
Mai uită-te o dată.
Priveşte-i ochii înlăcrimaţi care îţi spun adio. A băut şi ultima gură de rezistenţă din damigeana cu gust de pelin. Aminteşte-ţi cu drag de copilul răsfăţat, care sub plapuma ei de om ţinut în puf a găsit loc şi pentru tine. A încercat şi a învăţat treptat să găsească loc în puful de nepătruns pentru un suflet rătăcit ca al tău. Cât a putut, cât a ştiut, cât a putut să înţeleagă de la tine, a făcut. A rezistat. Să nu eziţi nicio clipă să crezi că a dat tot ce a ştiut, tot ce a conştientizat...şi poate chiar mai mult de atât. S-a dat pe ea şi pentru asta, să te pleci. Cum a plecat şi ea sufletul de atâtea ori.
Pentru ultima dată.
Cu drag să ţi-o aminteşti, cu dor să ţi-o zugrăveşti.
Şi-a luat răsfăţul şi-a plecat.
