Alintă-mi pleoapele cu vânt şi ploaie caldă de vară, căci acolo e pauza mea.

Mmmm. Miros de ploaie în nări. Corpu-mi înconjurat de aburii apei calde şi aroma de migdale a spumantului. Savoarea ploii ce-mi alintă mirosul, strecurându-se alene pe uşa de la balcon până deasupra căzii. În linişte deplină -  căci copiii sunt plecaţi - mă bucur din spatele pleoapelor închise de ziua de toamnă din mijlocul verii. Şi doamne ce dor mi-e de toamnă azi! Ce dor mi-e de melancolia primelor zile de toamnă, în care mă loveşte realitatea, în care îmi dau seama că aproape se încheie încă un an din mănunchiul ce-l adun zi cu zi. Mi-e dor de ploile zilnice în care bodogăn de câte ori îmi sună ceasul, mult prea devreme pentru confortul meu, urmate de momentul în care păşesc afară din scara blocului, inspir aerul perfect de după ploaie şi zâmbesc spunându-mi că nu e chiar atât de rău că m-am trezit atât de neruşinat de matinal. Mâine sigur îmi va trece. Mâine sigur mă voi bucura că e încă vară şi că mă aşteaptă încă un weekend de mare, de nisip fin sub tălpi, de miros de sare şi muzica valurilor, de nostalgie şi speranţă, de apus şi răsărit, de mine, de ei, de ele, de viitor şi de prea bine. Mă voi bucura la gândul că în doar câteva zile voi fi în locul în care pentru mine viaţa stă în loc, în locul în care deşi aş pierde luni de zile, nu aş simţi că e timp pierdut, ci doar răgaz pentru sufletul meu s-atingă perfecţiunea. 

Cât de frumos poate să fie un cer brăzdat de nuanţe de gri şi albastru după o ploaie de vară! Cât de frumos pot mirosi migdalele pe pielea fină, bronzată, alunecând prin toate intrândurile şi făcându-le demne de adorat! Cât de select pot aluneca gurile mici şi atent măsurate de Sangria spre vintrele satisfăcute de întoarcerea nenumăraţilor fii rătăcitori! Cât de ... cât de ... cât de multe aş putea desena în cuvinte despre nebulosul amestecului de linişte şi agitaţie ce-mi bucură totul din vârf de tălpi până în măduva celui mai înalt fir de păr din cap ...

Şi doamne! Cât ador ziua de azi! Cât poate însemna orice micuţ aspect atunci când e destul de linişte şi echilibru încât să poţi percepe tot ce vrea şi poate şi înseamnă ...

Linişte pe repeat ... :)

Ştii cum face un foc fericit? Uită-te la el în preajma mea.

Aş vrea să îţi spun atât de multe, dar ştiu că nu ar fi corect. Să îţi răspund măcar prin mângâieri, dacă nu şi prin cuvinte la tot ce poţi face pentru mine ...

                                Dă play pentru a simţi mood-ul meu: Ash - Mosaique

De-ai şti cât de rău îmi poate părea pentru tot ce trăieşti ... pentru tot ce trăieşte ea. Parţial, am fost în locul ei. Am fost acolo, în zona sfredelitoare a indiferenţei omului iubit, în nemulţumirea permanentă a unei simple respiraţii, am fost udată până la piele de cascada de reproşuri pentru aproape simpla existenţă, am trăit sub certitudinea faptului că o jucărie nouă şi strălucitoare e la mijloc. Cu toate astea, eu nu m-am putut desprinde prea uşor. Sau nu am fost lăsată să mă desprind...Te rog, din respect pentru mine, pentru ea...rămâi un domn şi nu o distruge... Sunt cioburi de suflet pentru care oricât ai căuta suprafeţe de aderenţă mai bune din cavitatea inimii să le reînglobezi, e inutil...Sunt sfărâmate complet. Sunt firimituri pentru care nu mai există şanse de salvare. Nu îi face asta. Nu ai fost femeie, nu ştii cum se simte când eşti lăsată în sufletul gol, cu mintea sângerândă în mijlocul unui câmp de durere şi totuşi de speranţă bolnavă că anii trecuţi nu sunt degeaba, că nu ţi se dă un şut pentru un vid mascat în ambalaj lucios. Ai grijă de ea în măsura în care ţi-o permite îndepărtarea, însingurarea ...

***

Eram copii. Apreciam atât de mult spiritul tău familist, sufletul tău dedicat în întregime ideii de a forma o familie frumoasă, care să dăinuiască, în ciuda vârstei fragede la care purtam discuţii până în zori despre câte în lună şi în răsărituri. Îmi plăcea atât de mult liniştea pe care o dobândeam prin orele scurse cu tine, adoram senzaţia permanentă de fluturi care parţial mă făcea să simt că nu e doar o prietenie între noi. Şi anii au trecut ... mă simt acum ca în nopţile acelea ce ne purtau spre răsărit cu discuţii lungi, printre ochii semi-închişi şi vocile din ce în ce mai adormite.

Îmi pare rău că visul tău din copilărie se spulberă, că nu ai găsit persoana potrivită care să se bucure de întâietatea pe care sufletul tău atât de frumos ştie să o ofere. Eşti un suflet atât de bun. Şi totodată atât de lovit. 

Îmi e atât de greu să rămân atât de obiectivă, îmi e atât de uşor să mă gândesc la tine, atât de greu să mă gândesc la tine. Îţi transmit în pauza luată, de la distanţa a câteva cartiere, minimizată de apropierea tacită şi inevitabilă a două suflete îndelung chinuite, toată puterea de care ai nevoie pentru a lupta pentru liniştea ta, pentru sufletul tău, pentru tot ce va să fie şi ce clar nu va fi uşor. Şi suferinţa are un final. Iar după ea este o lumină atât de strălucitoare, o linişte atât de frumoasă, o nebunie glorios dezlănţuită încât vei suspina uşor în treacăt doar la amintirea a ceva ce n-a fost să fie şi a durut ca naiba, dar acum e doar un vânt puternic ce a bătut cândva şi a plecat departe ... 

Capul sus, pui de urs! Sufletele bune se ridică mereu! :) 

Ştii cum face o focă fericită?

Miroşi a trandafiri roşii. A trandafiri roşii aduşi pe nesperate şi a pafum fin. Deşi păşeşti înconvoiat sub greutatea bagajului, ai mai găsit un locşor şi pentru o perie aspră. Atent şi harnic?! Cam ce fel de otravă ai băut înainte să opreşti în vizită? Nu recunosc structura. Dar...hai, treacă de la mine şi de la orgoliul meu. O mână de ajutor nu strică.  Să scoatem naibii petele din covorul cel alb. Sunt cam mulţi ani în care nimeni nu s-a mai atins de el. A fost doar călcat în picioare, pe intervale variate de timp. În funcţie de interese, mă-nţelegi. De cât de util era în drum sau ba.  A fost un fel de autostradă pentru de toate, pământeşti şi mai puţin pământeşti. Dar poate tu te-ai priceput mai bine la ales peria aspră. Să dau o şansă, zic.  Eu nu doar că nu am mai avut răbdarea să caut perii şi alte instrumente salvatoare, dar am şi mâinile cam iritate. Mă înţelegi pesemne, noroiul e şi el poluat, săracul. Şi semnele-au rămas. Dar cine ştie... Poate în 2017 mai înmuiem ţesătura asta complicată. Poate e anul lui cu noroc.  Căci vorba aceea, îmbătrâneşte şi pielea odată cu noi. Şi ţesăturile. Şi tot.  Timpul nu  iartă, aşa că ... să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Să vedem. Tu ce ştii să faci rău? :) Eşti cam hoţ cu zâmbetul acela ştrengar. Tu ce-oi mai vrea să furi?!