Stări peste stări, clătite cu câte o gură din apa mea tonică preferată. Şi-un soare plăcut, suficient doar cât să facă atmosfera plăcută, fără a mai avea puterea aceea (îndelung hulită de subsemnata) de a mai arde tot în jur. Şi-un miros de plăcintă cu dovleac şi scorţişoară venind din bucătărie (vorba aceea, să nu cumva să apară pericolul de malnutriţie).
Doamne! Şi ce-mi mai place că a venit toamna!
Mi-a fost o revelație citatul acesta, atunci când am dat peste el. Poate și prin prisma momentului în care am dat peste el, proaspăt trecută printr-o despărțire de un om mult-iubit, căruia îi fusese mai la îndemână cumva, în moment de epuizare, să concluzioneze că eu încă trăiesc în trecut, că rănile trecute încă sunt extrem de prezente, făcând mereu comparații și alegând mereu scenariul mai urât de a vedea lucrurile, obișnuită fiind să fie mereu ceva rău, real, în spatele a ceea ce trăiam. Și să plece.
Partea de introspecție întotdeauna este cea mai dificilă și cumva, mereu se face că aceasta este mai la îndemâna persoanei de sex feminin. Bărbatul tinde să aleagă varianta mai ușoară, să cadă și fie să ceară ajutor femeii, punând pe umerii ei tot greul lui, pentru a se ridica din impas, independent de ceea ce a adus-o şi pe ea mai jos decât unde merita să se afle, fie pleacă. Pur și simplu. Lasă în urmă amintiri, rămășițe de sentimente, tot și pleacă. Întotdeauna este mai simplu să pleci, să schimbi o variantă cu o alta, decât să construiești mai departe peste fundația pe care o ai. Variante vei tot găsi. Vei tot schimba. Dar până când?
Și ce este mai trist, este că dacă ești un om deștept, realizezi că ai făcut alegerea greșită. Și te întorci. Și încerci. Și poate acceptă și ea să încerce. Dar ce te faci când ochii tăi nu o mai fac să zâmbească? Când numele tău nu mai este muzica preferată a auzului ei? Când o mângâi, o alinți și ea se gândește că dacă i-ar scrie un anume Vasilică, nu i-ar mai ignora mesajele?
Nu-ți pare rău că ai fugit când ea era dispusă să depășească blocaje? Să se lase ajutată să creadă că se poate bucura pe deplin și că nu vei pleca ȘI TU cum au plecat toți? Fie la cealaltă, fie oriunde altundeva. Nu-ți pare rău că ai plecat când ea era dispusă să-ți fie liniște atunci când, după zilele grele, îi adormeai în brațe ca un copil la pieptul mamei? Nu-ți pare rău că atunci când îți era rău, ea-ţi era pansament, atunci când orice altă prezență nu avea efect, ea venea și de la cartiere întregi distanță?
Ai reproșat în rânduri repetate că ea trăiește în trecut. Că tu nu ești ca ei. Că tu nu vei face la fel. Și ce să vezi?! Te-ai transformat și tu într-o bucățică dureroasă de trecut. Fix ca ei. Ca toți ceilalți. Și fără să vrea sau să poată opri acest lucru, ai coborât dintre priorități ... Ai gravat și tu cu dalta locşorul tău de amintiri frumoase cu sfârșit trist ... I-ai determinat sufletul să se arunce din nou în detașare ... visurile în vâltoare ... și zâmbetul .. Ei bine, zâmbetul, să și-l caute în alte zări.
°• What you brought at some moment in time will certainly be missed. •°
Și-mi curge din ceruri, înghesuită toată-ntre dealuri, o ploaie de toamnă. Dintre acelea dese, care mângâie auzul. Sufletul. Amintirile. Dintre acelea dese din care realizez că mi-au lipsit.
Și-mi curge direct în suflet. Ajunge exact acolo unde copilăria se îmbină cu adolescența, unde-i nucleul primei iubiri adevărate, cu amintirile de copii ce-mpărtaşeau cu bucurie sinceră orgolii, împăcări și despărțiri, dulciuri și ploi. Și câte și mai câte!
Și ce mai dansează, zvăpăiata, pe tabla casei! Și mă face să mă ghemuiesc și mai strâns sub pătura pufoasă. Pe leagănul în ușor balans. Cu cana de lapte și ciocolată caldă aburindu-mi nările. Lăsând-o să-mi alinte interiorul, cu gândul că poate-poate, cumva, tălpile permanent reci vor mai înmuia puțin din gerul epidermic.
Și plouă a curățenie. A prezent și-a viitor adus din ce în ce mai aproape. A dor de ducă și poftă de marțipan. A limbi străine și a limbă străină. A sală (și nu de mese), pahare cu vin roșu și muzică pentru suflet.
[...]
