oază de bine.

Ador liniile deșertului de pe spatele bronzat al unei femei frumoase. Să imi pierd pașii minții pe un spate frumos bronzat, să simt că rătăcesc în orașul meu de suflet. Trăsăturile feței nu au relevanță în  momentul meu. 

M-aș putea pierde în acest peisaj ore în șir, pe plajă, în bătaia brizei sărate, cu pielea mirosindu-mi a ulei de cocos și cu ochii rătăcindu-mi printre dunele de pe spatele unui trup frumos sculptat. Nu aș mai avea nevoie de absolut nimic. Nimic în plus pentru decorul perfect al momentului meu. Cu marea în nări, deșertul în privire, briza și adierea de cocos pe piele, egoist afirm că acesta este totul meu. Momentul meu special. E bula mea de echilibru și pură fericire. Nezdruncinată. Intangibilă. 

*Momentul meu de "oare așa se simte Nirvana?!"* 

cură de aer proaspăt.

 

        Locul în care mi-am țintuit trupul preț de o săptămână. Prima săptămână din primul concediu de trei săptămâni din viața mea. O săptămână în care am evitat dialogul cu toată lumea, am mâncat strictul necesar, am dormit mult, am citit și mai mult și, mai ales, am avut grijă de mine. De ritmul meu. M-am lăsat pe mâinile ritmului meu, acela necenzurat, nelimitat de rațiune, simțul ridicolului sau alte opreliști „umane”. Mi-am lăsat ritmul să controleze tot, să îmi stăpânească acțiunile și să aibă grijă de nevoile mele cele mai sincere și nefațetate estetic.

***

        Cam atât de răsunătoare este epuizarea mea din interior. Lehamitea de tot dezechilibrul acesta care pare să nu-și mai ducă pașii din grădina mea. 

***

            Balansoarul acesta și cărțile - multele cărți - mi-au umplut timpul cu personaje, situații, sentimente, trăiri ce nu-mi aparțineau (din fericire, nu și ele). Mi-au schimbat direcția gândurilor și în sfârșit masa zilnică nu a mai servit doar felurile obișnuite: el, jobul mediocru și insuficient pentru viteza gândurilor mele și potențialul energic din dotare, de care nu reușeam să scap (jobul), cele câteva kilograme în plus față de greutatea pe care eu o simțeam ca ideală pentru mine. Stări peste stări, una mai nărăvașă și obositoare ca cealaltă, tensiunea care nu-mi părăsea gândurile și reacțiile, golul din stomac, care nu voia neam să dispară și, mai ales, furia din anumite momente, la gândul că pentru a doua oară, sunt parte din același film, având la bază același tip de alegere ... 

        Prima dată am înțeles karma. M-a durut al naibii de tare, dar am înțeles. Fusese nedrept (poate) că nu-mi ținusem în frâu sentimentele dospite de atâția ani, așteptările și visurile de ani și ani de zile și luasem (nu cu forța, căci nu e ca și când pusesem cuțitul la gâtul cuiva pentru o alegere) un tată de lângă copilul său (24/7). 

    Dar acum?!

        Nu făcusem altceva decât să mă las văzută. În toată splendoarea, în toată vulnerabilitatea și puterea, în ... totul meu, pentru bărbatul a cărei simplă prezență îmi transmitea că va fi stâlpul meu, soțul meu, tăticul dulce al Evei mele ...

    Și iată-mă aici. Tot aici. 

Același nume,

altă poveste,

aproximativ același final.

***