Te uiti la el neputincioasa. Privesti oftand din gene si simti durerea sufletului din fata ta de parca ar curge prin venele tale. Ai vrea sa il poti imbratisa si sa ii iei cu mainile durerea, sa ii soptesti la ureche ca totul e bine si brusc sa zambeasca din nou. Ii citesti chinul interior prin fiecare gest pe care il face, de la simpla intindere catre sarea de pe masa pana la modul in care isi pierde privirea in zare si se pierde o data cu ea cand tu ii vorbesti. Il iei in brate, il saruti si ...cam atat. Izbucnesti in lacrimi dupa ce adoarme si il strangi atat de tare in brate incat intr-un final, nevrand, il si trezesti. Te prefaci ca doar ai visat urat si inchizi ochii sa nu iti vada vertijul din suflet si chip. Ai vrea sa stii cum sa te porti, sa calci in picioare orice pornire de-a ta tipic feminina de a vrea in brate, de a cere din priviri un sarut la fiecare 10 secunde. Si ... ii faci rau. Neputinta e tot ce simti. Iti dispare zambetul si te framanti cu laptopul in brate, cautand solutii, in timp ce scrii despre absenta lor. Cand eram mici, desenam fete zambitoare cu creta pe asfalt si zambeam si noi cu drag, uitandu-ne ce capodopera am reusit sa realizam. De unde se cumpara acum acea creta magica ce aduce zambete si pe cele mai terne chipuri? ... Si iti e atat de drag, incat ai da si o camaruta din inima ta pentru sufletul lui cazut, pentru ingerul din el ucis. Dar nu ar fi de ajuns. Te-ai integra intr-o sticluta cu dop de pluta, sa te poata purta in buzunar si atunci cand ii este mai greu, sa ia o gura din tine si sa fie iarasi bine. Dar poate nu ar fi de ajuns. Si doare. Si e tacere adanca in aer. Doar sufletul urla ...Zambetul geme ... E iarna in suflet, privire si glas.
