Aglomeraţie mare în mall zilele acestea. Plouă mocăneşte şi lumea pare magnetizată de locuri adăpostite. Mă arunc şi eu în vacarmul specific, în căutarea unor ghete negre. Sper ca măcar anul acesta să scap de pasiunea pentru maro.
Pierdută cu ochii prin vitrine, mă opresc brusc simţind o mână ce mă apucă uşor de braţ. O domnişoară plăcută, şaten natural îmi zâmbeşte larg şi vorbeşte înflăcărat despre nu ştiu ce cremă inovatoare pentru îngrijirea mâinilor (cred) în sezonul rece. Mă uit la ea, bodogănind în gând pentru că m-a scos din ritm. Mă răzgândesc rapid cu privire la pornirea mea de a-i spune că eu nu schimb cremele la orice ofertă atractivă de pe piaţă. Are nişte dinţi perfecţi şi un zâmbet, care deşi plătit, pare atât de natural. Îmi fixez privirea pe buzele ei care vorbesc fără încetare, însă nu aud niciun cuvânt. La un moment dat, văd buzele cărnoase că se opresc. Realizez că m-a întrebat ceva. Cum o dreg acum ?! Habar nu am ce răspuns aşteaptă. Trântesc adevărul şi ce o fi, o fi: "Scuză-mă, habar nu am ce m-ai întrebat. Ai nişte buze geniale.". De cum termin fraza, îmi dau seama ce formulare de bărbat în călduri am abordat. Nu m-am putut însă abţine. Se înroşeşte puţin şi mormăie un "mulţumesc" reţinut. "Poţi repeta totuşi întrebarea, te rog?" Aproape aveam remuşcări pentru că i-am ignorat eforturile de a susţine un discurs până la capăt cu ochi calzi şi zâmbet larg. "Întrebam dacă sunteţi interesată să testaţi noua gamă de îngrijire a unghiilor de la ..." ...şi iar am pierdut-o. Cum Dumnezeului să se concentreze cineva la naiba ştie ce creme când tipa asta îşi unduieşte în halul ăsta sadic buzele în faţa ta ?! " Dă-mă cu ce vrei tu." am reuşit să îngaim, mai mult de ruşinea ei. Mi-a frecat unghiile, cuticulele şi palmele cu vreo 3 tipuri de substanţe, despre care evident că nu ştiu ce a mormăit acolo. Păr şaten natural, o coadă simplă de cal pe spate, buze cărnoase, învelite într-un roz pal, haine de o simplitate excelentă. Doamne, fato, cine te-o fi aşezat în drumul meu?! Îmi mulţumeşte zâmbind că am stat pentru probă 20 de minute şi îmi dă o punguţă plină cu mostre. Cum naiba au zburat 20 de minute?! Îi mulţumesc la rândul meu şi îi urez o zi bună. Plec mai departe, nu la fel de liniştită cum mergeam când m-a oprit. Următoarele câteva minute nu m-am putut gândi decât la cum ar fi să am făptura asta lângă mine zilnic pentru 20 de minute, în care să îmi vorbească despre orice ar vrea ea. Atât.
Să rătăcim în continuare. Poate totuşi găsim şi nişte ghetuţe negre, care să îmi pară la fel de fine pe cum îmi par cele maro.
