Ştia. Ştia că nu o va uita vreodată. Simţea asta cu fiecare gând la Ea, cu fiecare actualizare pe reţelele de socializare, cu fiecare gest al alteia. Al celeilalte. Şi îi era dor. Nemărturisit, dar palpabil. Conştientiza cât învăţase şi înţelegea cum tot ce lipise Ea cu drag în minte, suflet rămăsese acolo. Da, da, fix în acelaşi loc, fără posibilitate de anulare. Cu fiecare ţipăt al ei, îşi aducea aminte de Ea. Cu fiecare situaţie în care Ea ar fi fost altfel, realiza că ea nu era o investiţie de viitor. Înapoi nu mergea, dar parca nici înainte nu mai putea. Înţelegea pe măsură ce lunile treceau de cât de puţin ar mai fi fost nevoie. De cât de mult avusese Ea nevoie pentru a rezista. Treptat se făcea lumină. Un crâmpei de lumină ce permitea să-şi asume puţin mai mult paşii greşiţi. Ştia şi vedea în ochii multora cum Ea făcea minuni la simpla-i atingere. Respira putere şi reuşită prin pori. Crea haos, dar atât de repede scotea la iveală soluţii nebănuite. Tăia în carne vie cu vorbele-i inteligente şi prelung ascuţite, ca mai apoi cu viteza luminii să se bosumfle ca un copil, să zâmbească curat şi să topească tot în jur. Ea era un demon atât de dulce, un copil atât de matur, o bunătate atât de întunecată uneori, un remediu uneori atât de destructiv, un dans al răului şi binelui îmbinate perfect cu maniere parcă din vremuri imemoriale. Ea nu era nimic din ce fusese Ea. Era altceva, dar clar nu acel ceva. Era mult prea puţin, dar parcă totuşi confortabil de puţin. Era o altă filă, o simplă ea, dar niciodat` ultima filă. Ea pur şi simplu nu era făcută pentru viitor. Un efemer pion pe tablă şi nicicând mai mult de atât. Căci Ea era minune. Pulbere de stele în cartea vieţii unui om care abia înţelegea definiţia cerului. Dar se făcea lumină. Treptat. Uşor. Împotriva durerilor de inimă. Exact cum recomandase medicul. Dar clar nu cel psiholog. Acela ar fi tras o palmă şi ar fi dat trezirea la momentul oportun.
