*Gânduri de ora 1 dimineaţa*
Asta nu e o scrisoare de dragoste. (Cred că o spun mai mult pentru mine, să se oprească dumnezeului gândurile astea şi tendinţa de a scrie iar despre sentimente and co.). Nu voi scrie despre tine, despre mine, despre noi. Nu voi
mai scrie despre toate acele. Nu caut să mă lamentez, nu vreau să încep să înşir aici vrute şi nevrute, ca o nebună îndurerată şi părăsită în ziua nunţii la altar, care la două zile după tragi-comedie, aleargă de nebună pe străzi şi povesteşte la tot trecătorul ce a trăit ea şi cum se sfârşeşte lumea pentru ea şi cum nu va mai iubi niciodată şi nu va mai vrea vreodată lângă ea un bărbat (pe naiba! Aceeaşi placă eşuată, când, de fapt, cum începem să suferim mai acut, singurul lucru care ne grăbeşte vindecarea este speranţa că într-o zi, de preferat nu într-o noapte, un nou bărbat ne va aprecia, ne va drăgăli şi ne va face să spunem
da, băi, uite că în sfârşit am dat peste un suflet cum trebuie. Hai că de data asta poate am noroc şi e ultimul început).
Pfoai, doamne, dar câte aş mai scrie! Dar nu, sunt cuminte!
Trebuie să fiu cuminte! Dar dacă spun doar un lucru, aproape nu se pune că am spus ceva, nu-i aşa? Nu-i aşa? (
şi adăugăm un fâlfâit galeş din gene, că poate aşa asigurăm răspunsul pe care ne dorim să îl auzim hihi). Băi, ce înseamnă, domne, limba asta de femeie! Măi, s-o pici cu ceară şi nu se simte bine până nu spune ea ceva! (
ca o mini-paranteză, unul dintre visurile mele pentru când o să mă fac mare ... Ah, stai ... sunt deja mare! Damn. Eh, să trecem peste... că ştiţi voi, limba aceea de femeie ... Visul pentru când o să mă fac mai mare este ca, măcar în două situaţii cheie din viaţa mea să reuşesc să tac şi să-mi ţin naibii gândurile pentru mine. Of, of şi-un cartof! Cred că, într-o altă viaţă, m-am tras dintr-o familie de moldoveni, de vorbesc aşa mult). Şi ca să mă răcoresc, dar aşea, un 1%, că vorba aceea, cu femeile "
ie" greu, o să o spun repede şi după aceea fug, precum copiii. Să nu care cumva să apuce cineva să se uite în ochii mei şi să îmi spună în faţă că sunt o răsfăţată, că vai şi amar de mine, dar vai şi dublu amar de fundul lui! (
adăugăm aici un zâmbet, inocent desigur).
Aşadar şi prin urmare ...
dacă e ceva ce regret (
regret eu multe, dar nu le voi spune aici ... sau cel puţin nu acum), r
egret că oricât m-am străduit, în felul meu extrem de stângaci, să îi ridic standardele când vine vorba de viaţa în doi, să bucur sufletul lui Franz pentru a putea aprecia the next level, el nu şi nu. După ani de eforturi, de muncă la câmp, în tandem sau mai puţin, după presărări de momente complete, de familie, el s-a întors tot jos, acolo unde îl abandonaseră demult, pe rând, toate trecătoarele mediocre din viaţa sa, ce îi ignoraseră sufletul, sănătatea, umanul şi fuseseră atente doar la fluide şi din când în când, la nişte momente în plus. De fapt, s-a dus mai jos. Căci ... Şi nu voi continua. Şi acum fug, că aşa am promis: trântesc bomba şi fug, exact ca un copil (
hihihi). Nu vreau să devin subiectivă, de aceea o să mă opresc aici din detalieri, căci pentru Franz nu vreau să fiu o porţie de mocirlă. La urma urmei, aia e la tot pasul, căci dacă nu era, poate nu călca ... (
acum cine ştie. Cică şi când calci în caca, e cu noroc. Aşa să ajute Dumnezeu! hihi)
De altfel, Franz e un om important, e un colocatar de ani buni al sufletului meu şi nu aş vrea să devin pentru el fix ce îmi displace (
ca să nu spun altfel) la ea şi la oricine. Sau poate nu la ea, ci la alegerea lui ...En fin.
Daaaaaaar ... pentru că sunt şi voi rămâne o gigea, voi ţine eticheta ridicată ca un stindard. Pentru că, înainte de toate, respectul de sine este cea mai de preţ comoară. Respectul de sine te ajută, dar mai ales te învaţă să îi respecţi şi pe cei din jur prin maniere, eleganţă, indiferent de cum se comportă ei. Iar eu voi rămâne demnă, până la ultima gură de aer. În altă ordine de idei, să fim serioşi, nimeni nu e buricul pământului, pentru nimeni nu se opreşte Universul în loc (
nici chiar pentru mine, o adorabilitate de om; glumesc, sunt doar un om), dar parcă totuşi ... atunci când nu ai iubit pe cineva, ci l-ai
cam adorat, nu-ţi pică tocmai bine să vezi cum se iroseşte ...mulţumindu-se cu ... Şi pentru că maniere, din nou linişte. Puncte puncte.
Daaaar ... (
şi parol că este ultimul "dar", ca şi conjuncţie, desigur, că daruri să tot primim hihi) important este să fim liniştiţi şi sănătoşi. Liniştiţi mai devreme sau mai târziu. Iar dacă asta se întâmplă, nu mai contează nimic altceva. Absolut nimic altceva. Cât timp fiecare e pe deplin mulţumit de alegerile sale, toate celelalte pălesc. Fie vorba de Franz al meu din poveste, fie de oricare dintre noi. Acela e momentul în care trăim cu adevărat. Trăim şi nu doar supravieţuim.
PS: Şi dă-i cu paranteze, cu completări întortocheate, cu scris şi şters de triliarde de ori ... Ar fi fost amuzant un filmuleţ cu haosul redactării mele ... Căci da, e haos. Dar vorba aceea: cine nu a trăit în adâncimea haosului, nu a învăţat niciodată să aprecieze corect dimensiunea liniştii.
PPS: Doamne, că bine e să te laşi pradă scrisului uneori! Hrană pentru suflet. Parol.
