Zbucium in colivie.

Curge o lacrima. Cate una pe fiecare obraz. Se transforma in suvoaie, aluneca pe sani usor, in jos si cad pe sol. Cu zgomot se izbesc de gresie  si brusc, se face liniste. Isi duc pentru ultimele secunde durerea pe umeri, in tacere. Nu icnesc, nu respira, nu arata nimic din profunzimea lor. Doar ele stiu..Doar ele inteleg..

Aprind o lumanare. Una frumos colorata. Frumos parfumata. Dar mai ales calda. Emana tot ce nu-mi transmit zilele astea de ploaie necontenita. M-am bucurat o zi, doua , trei, aproape o saptamana, dar imi ajunge. Chipul meu nu mai indura umezeala. Ai vrea, dar n-ai. Visezi, dar pana acolo..Mai cosi din cand in cand margini creponate de suflet, mai lipesti pe alocuri zambete optimiste atunci cand nici o particula din tine nu zambeste. Si din caldura lumanarii sa se infrupte-un suflet dornic...

Din motive reale, lumea se iubeste, se  cunoaste, se instraineaza, se desparte. Pentru acele cupluri care se afla la prima etapa scurg o lacrima de bucurie. Ba chiar, mai storc un strop si pentru cei ce lupta inca sa cunoasca pe cat de mult, dar de putin pe cei de langa ei. Le trimit alunecand spre sani. Dornici de o respiratie calda si plini de amintiri, tresar la auzul telefonului. Chimie...!?! Dar nu mi-a fost nicicand prietena. Ce vrei sa-mi spui? Vorbeste-mi clar si raspicat! Vorbeste mai tare! Ploua violent si mi-e greu sa aud ce imi soptesti, mi-e foarte greu sa vad ce doar mimezi in ceata..

Sa dai ce ai nevoie pe ce vrei? 

Sa schimbi amintirile in prezent si prezentul in amintire?!

De as avea rabdarea si puterea sa adun acei 1000 de cocori, i-as suspenda fara ezitare in tavan si i-as privi in fiecare seara grea, din fiecare colt al patului meu gol, din fiecare rotunjime a sufletului meu tanjind dupa mai mult de-o perna. Dupa mai mult de aceste dioptrii insuficiente. Dupa mai mult de acest tactil depasit de realitate. Dupa mai mult de ...atat.