duminică, 28 februarie 2016

Nu ai obosit?



Alergi în neștire pe-un drum fără de timp,
zâmbești în colț de gură de teamă să nu vin,
de ce-mi alungi îmbrățișarea caldă?
Alergi din loc în loc încătușat de ziduri,
te pierzi, ai vrea, ai cere, dar totuși nu.
Nu totu-i sumbru, suflete pribeag,
nu totul e riscant sub pleoape de femeie.
Te-aş ispiti mai mult,
în mâinile-mi ușor tu să te pierzi, 
în sufletu-mi încăpător tu să găsești un adăpost de nelăsat ...
Hai, lasă garda jos, ostaşe,
căci nu mai e de mult război în lume,
sunt armele casate, dușmanii-s duși în carceră,
arată-ţi omenia în prag de primăvară,
haide şi bucură-te de o floare scumpă afară ...
Ţi-aş fi o pelerină bună, 
şi ca mărime, dar mai ales ca arc de cerc de oțel în fața trupelor de foste ... suflete barbare,
dar vezi tu, eşti pierdut...
Mi-alungi șăgalnic câte-un zâmbet nevăzut de alţii,
mă vrei, te temi, pășești spre mine şi-apoi fugi,
îmi simți aroma de cotropitoare,îmi simți esența de femeie în vibrații calde,
ai vrea să-mi simți întregul univers sub scutul tău creat din molecule de durere cumulată ...
Te temi...
Miroși a teamă nerecunoscută de la mile depărtare, în ciuda trupului de zeu impunător ...
Ești doar un suflet bun, alunecat în colț de debara,
ascuns de umbre şi intemperii probabile.
Nu mai ţipa-n tăcere, pui de om,
nu toate sunt aici ca să te-ngroape.
Nu ţi-aş promite raiul, căci acesta e doar un spațiu anost, ca pentru cercu-ţi sufocant de prieteni plictisiți,
nu te-aş plimba prin iad, căci e-un decor prea cunoscut de ani şi ani,
te-aş ține de mână spre căi nestrăbătute,
te-aş duce doar spre-un zâmbet larg, făţiş, fără pulsaţii de ruşine. 
O destinaţie cunoscută, râvnită, dar cu traiect bătătorit de prea puţini.
Nu mai fugi, băiete!
Busola e stricată, dar e târziu să tot alergi, s-o tot repari,
Te-ajunge matematica din urmă şi e momentul să te-aşezi.
Deşi o doamnă, te ajut. Nu mai fugi de ce doreşti. 
Îţi trag un scaun? Hai, stai. 
Te invit la un pahar de aer drag. 
Şi la desert, ţi-asigur fericirea.
Şi pelerina, să nu uităm.