Acei ochi superbi, cu gene întoarse, care zâmbesc prin toți porii doar când te privesc. Și le ești de ajuns pentru ca ziua lor să devină brusc mai bună. Ca viitorul lor să prindă brusc contur, să pară brusc însorit, presărat de călătorii, dimineți lungi în pat și momente de alint, fără a conta altceva.
Căldură. O mână atât de caldă, ce nu-și poate emana esența de bine, dacă nu te atinge. Dacă nu își unește energia cu sufletul tău, care deși epuizat, găsește bucurie încă într-un mic-dejun de noiembrie, cu o ciocolată caldă delicioasă, într-o ceașcă enormă, frumos asortată cu farfurioara asemeni, în timp ce păturica de catifea verde-smarald îți păstrează temperatura dorită.
O primă zi. Un început de lumină, căldură și apreciere, care încearcă din toți rărunchii să își facă loc în mini-garsoniera cardiacă încă ticsită cu momente din trecut. Cu apăsări, doruri, regrete, dar și cu o mare găleată de resemnare. De conștientizare că e nevoie de zâmbete. De asimilare a nevoii unui alt suflet în preajma celui umbrit de ultimul an furtunos.
Şi nu-mi doresc decât atât: să învăț să mă bucur de calm. Să învăț să caut liniște și să o îmbrățișez pe deplin când o găsesc. Să nu mai caut tumult în oameni și-n situații, asimilând tot ca un empat nesătul, ce-şi oferă porția de toxicitate constantă, cu care s-a obișnuit să trăiască, exact ca persoanele dependente de alte cele.
