duminică, 5 aprilie 2020

Periferie



Azi e despre poezie.
Despre poezie, curmalele preferate şi o cafea bună.
mi-ar plăcea să spun că e doar despre atât,
dar e despre mai mult.
mereu e despre mai mult când ea poate mai mult,
când e stare de alertă,
în suflet şi mansardă
şi ţară şi grădină
şi macro şi micro
şi moaşta pe gheaţă cu TINE!
Şi nu-i doar despre atât că-i marea agitată zilele acestea...
de dor, de incertitudine, speranţă şi imbecilitate.
Valuri-valuri imaginaţie, playlist-uri, un ghemotoc de profan şi un munte de râvnă şi speranţă dansează feroce, izbindu-se de stabilopozi ca pentru ultima oară ...
în feminin nu-i niciodată "doar atât", "doar despre atât",
se prăjesc încet şi nepermis sinapse 
şi-aş vrea să spun că este o excepţie alunecată-n calendar [Nu minţi! Te minţi pe tine!];
şi-aş vrea să spun că-s firimituri de haos peste un echilibru destul de bine conturat,
dar aş minti ... [Nu minţi! Te minţi pe tine!];
şi perna m-ar certa.
Ştii, e tare certăreaţă doamna. Da-mi place de ea. Că e acolo. Mereu! Aşa nărăvaşă cum e ea! (şi parcă de dispariţii-s cam sătule papilele)
_mă ceartă mereu când încerc să mă culc nesinceră,
mă trosneşte ca maşinuţele buşitoare la un bâlci supra-aglomerat,
amintindu-mi în derapaj că frâna totuşi funcţionează,
doar că-i utilă aia de motor,
nu aia de muiere începătoare în ale condusului ...
de autovehicul, de sentimente spre ghenă, de curmale spre gură 
şi uneori de şerveţel spre colţuri,
împiedicând saliva să scurgă din mine
tot ce mai vreau (bolnăvicios) să stea;
rămăşiţe de sentiment, de iluzie, de măcinare la o moară defectă parcursă-n gonete de şoareci înfometaţi, dornici de fericiri temporar hormonizate.
(...)
Dar portu-i plin,
toate angrenajele au andocat forţat şi ascultă ultimele indicaţii înainte de fi lăsate singure să-şi gestioneze timpul, analiza,
zilele neutralizate treptat de vid, 
de indiferenţă
de lupte interioare
şi de curmale toxice (unic aliment zilele acestea) ce poluează involuntar ceruri cu-n soare ce se zbate în metastază.
Vezi tu, se zbate lumina să-şi facă culcuş în scurt-metrajul despre îngeri şi demoni ...
dar intimitatea norilor ce vor să-şi fumeze creierii pe-o canapea de catifea - cu broboane de rouă alunecând pe rotunjimi direct din în suflet,
scurgând agale nevoi pe cioturi de miocard -
trosneşte soarele ca o femeie ieşită din minţi în faţa unui bărbat ce a transpus-o în paroxism. 
e carantina-n haos
... sau haosul e-n carantină şi aş spera pentru toate vapoarele doar la mai bine,
să prindă de pupă sau proră sau de ce-a mai rămas din ele un dram de speranţă, de voinţă şi puţină trezire.
Un dram de recunoştinţă că (acasă) în port pernele-s semi-moi, aşa cum a recomandat doctorul.
Şi înc-un dram că nu au prins o pernă din lotul acela,
uneori de greutatea unei roţi imense de parmezan deasupra unei furnici,
mirosind a scenarii de filme bolnave ce-ar merita un Oscar pentru cele mai frumos puse în scenă daune,
alteori de lejeritatea unui fulg în bătaia brizei.
(...)
[Discuţie între curmale fără somn, după o intersectare incomodă în sufrageria comună:
- Iar n-ai somn, prinţeso?
- Am venit să-mi vizitez cocorii din origami, să le spun că nu mă las,
că nu-i las singuri. Cât încă pot. Nu mai e mult pân' la 1000.
- Dar de ce le spui asta în fiecare noapte? Sunt grei de cap?
- Nu. Dar poate o să fiu eu. Încă-mi lasă portiţă Alzheimer-ul să am grijă, să sper (vicleanul!),
îmi lasă încă amintiri de rumegat,
speranţe de sperat,
franjuri de carpete de pieptănat ...
Uita-m-ar să mă uite!
- Eşti nebună!
 - Nu, zi zău! Dar ţi se pare cumva că tu eşti la vreun hotel la băi, la relaxare şi nu în acelaşi loc până la ultima suflare? Şi fii rea mai în surdină! Nu vreau să-mi sperii stolul de cocori şi să îmi zboare ... Nu mai e mult pân` la 1000!
- Dar nu-i mai răsfăţa atât! Găseşte şi tu altceva de (iubit) făcut! Dă-le în mama lor de speranţe, îţi vor mânca interiorul de nu vor mai lăsa nici sâmburele din tine, prinţi!
- Vezi-ţi de sâmburele tău! - Noapte bună, cocorii mei! Mă întorc dimineaţă. Nu mai e mult pân' la 1000. ]
(...)
_O nouă noapte adormind în zori,
mirosind a parmezan,
cu perna ce face mişto jucându-se fără pauză cu telecomanda de la draperii:
-          spre interior - spre exterior - spre interior - spre exterior -
, trăgându-le peste tot ce nu înţelegea clătita dinspre partea oraşului unde inima nu bătea corespunzător,
dar totuşi viaţă mai era acolo,
în ea,
căci tremura uşor sub pleoape, zbătându-se sub căldura ei,
presărând ventuze să amintească undeva, cândva, când Alzheimer-ul va lovi brutal, că a fost atât de aproape.
Dar a ales cerul poluat,
în detrimentul strigătului la lună în haită (mini-haită de doua curmale - calitate superioară împreună  - mediocre separate. Exact ca ființele umane). 
 ***