Aş vrea să îţi spun atât de multe, dar ştiu că nu ar fi corect. Să îţi răspund măcar prin mângâieri, dacă nu şi prin cuvinte la tot ce poţi face pentru mine ...
Dă play pentru a simţi mood-ul meu: Ash - Mosaique
De-ai şti cât de rău îmi poate părea pentru tot ce trăieşti ... pentru tot ce trăieşte ea. Parţial, am fost în locul ei. Am fost acolo, în zona sfredelitoare a indiferenţei omului iubit, în nemulţumirea permanentă a unei simple respiraţii, am fost udată până la piele de cascada de reproşuri pentru aproape simpla existenţă, am trăit sub certitudinea faptului că o jucărie nouă şi strălucitoare e la mijloc. Cu toate astea, eu nu m-am putut desprinde prea uşor. Sau nu am fost lăsată să mă desprind...Te rog, din respect pentru mine, pentru ea...rămâi un domn şi nu o distruge... Sunt cioburi de suflet pentru care oricât ai căuta suprafeţe de aderenţă mai bune din cavitatea inimii să le reînglobezi, e inutil...Sunt sfărâmate complet. Sunt firimituri pentru care nu mai există şanse de salvare. Nu îi face asta. Nu ai fost femeie, nu ştii cum se simte când eşti lăsată în sufletul gol, cu mintea sângerândă în mijlocul unui câmp de durere şi totuşi de speranţă bolnavă că anii trecuţi nu sunt degeaba, că nu ţi se dă un şut pentru un vid mascat în ambalaj lucios. Ai grijă de ea în măsura în care ţi-o permite îndepărtarea, însingurarea ...
***
Eram copii. Apreciam atât de mult spiritul tău familist, sufletul tău dedicat în întregime ideii de a forma o familie frumoasă, care să dăinuiască, în ciuda vârstei fragede la care purtam discuţii până în zori despre câte în lună şi în răsărituri. Îmi plăcea atât de mult liniştea pe care o dobândeam prin orele scurse cu tine, adoram senzaţia permanentă de fluturi care parţial mă făcea să simt că nu e doar o prietenie între noi. Şi anii au trecut ... mă simt acum ca în nopţile acelea ce ne purtau spre răsărit cu discuţii lungi, printre ochii semi-închişi şi vocile din ce în ce mai adormite.
Îmi pare rău că visul tău din copilărie se spulberă, că nu ai găsit persoana potrivită care să se bucure de întâietatea pe care sufletul tău atât de frumos ştie să o ofere. Eşti un suflet atât de bun. Şi totodată atât de lovit.
Îmi e atât de greu să rămân atât de obiectivă, îmi e atât de uşor să mă gândesc la tine, atât de greu să mă gândesc la tine. Îţi transmit în pauza luată, de la distanţa a câteva cartiere, minimizată de apropierea tacită şi inevitabilă a două suflete îndelung chinuite, toată puterea de care ai nevoie pentru a lupta pentru liniştea ta, pentru sufletul tău, pentru tot ce va să fie şi ce clar nu va fi uşor. Şi suferinţa are un final. Iar după ea este o lumină atât de strălucitoare, o linişte atât de frumoasă, o nebunie glorios dezlănţuită încât vei suspina uşor în treacăt doar la amintirea a ceva ce n-a fost să fie şi a durut ca naiba, dar acum e doar un vânt puternic ce a bătut cândva şi a plecat departe ...
Capul sus, pui de urs! Sufletele bune se ridică mereu! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu