Ador liniile deșertului de pe spatele bronzat al unei femei frumoase. Să imi pierd pașii minții pe un spate frumos bronzat, să simt că rătăcesc în orașul meu de suflet. Trăsăturile feței nu au relevanță în momentul meu.
M-aș putea pierde în acest peisaj ore în șir, pe plajă, în bătaia brizei sărate, cu pielea mirosindu-mi a ulei de cocos și cu ochii rătăcindu-mi printre dunele de pe spatele unui trup frumos sculptat. Nu aș mai avea nevoie de absolut nimic. Nimic în plus pentru decorul perfect al momentului meu. Cu marea în nări, deșertul în privire, briza și adierea de cocos pe piele, egoist afirm că acesta este totul meu. Momentul meu special. E bula mea de echilibru și pură fericire. Nezdruncinată. Intangibilă.
*Momentul meu de "oare așa se simte Nirvana?!"*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu