Ma legan. Pe margini de vise m-aşez si fara tagada, incep sa rad. Si rad, si rad si brusc m-opresc. Ceva ma trage de urechi. O voce soptita initial imi arunca-n urechi reprosuri mii si mii. Dau sa ma misc, dar nu pot. Obosita, respir greoi si incerc sa intind macar mana spre ceasca de ceai. Rasfir degetele si ..ceasca se sparge. Multiple bucati de portelan se rostogolesc spre podea intr-un vuiet asurzitor. In continuare, ma legan. Caut un coltisor de aer, pe-o margine de pajiste verde, sa-mi trag sufletul ostenit. Sa-l trag inapoi in piept, sa-l culc, caci e tarziu. Doi ochi de ceata se pierd in zare. Alearga, ratacesc, se-mpiedica si se intorc. Si cauta, si cauta...dar nu-i nimic. Plamanii-s grei, iar aeru-i departe. E prea departe, trenu-i periculos in zilele noastre si nu se stie: merita ori ba?! E aer de primavara in mijloc de iarna. E cald imprejur si el se sufoca. Usor-usor, se intoarce catre baza. Dar oare baza-i inc-acolo? Sau poate doar asa se vede de pe-o margine de vis ?! Si iar intind o mana...In fata mi se descompune si ... ia-l de unde nu-i. Varfuri de degete mai cauta din cand in cand mormane de zapada, intarzieri prin gari si aerul de lapte incalzit in mod surprinzator. Dar vezi tu, anul acesta nu-i nici zapada..nu e nici frig..deci cum sa vezi pe alb, rosul cu-aceeasi frumusete?! Poate totusi va ninge ...