am adorat să mă las răsfățată de o apă tonică rece și de un cappuccino corespunzător, într-o grădină unde, din fericire, nu se auzea, în cea mai mare parte a timpului, decât liniștea.
doar Marcel, cățelul veteran al locului, se mai înflăcăra din când în când, certând câte o pasăre. Neobrăzata! Să nu se lase prinsă de el?!
puține mese, oameni și mai puțini, care își vorbeau aproape în surdină și senzația aceea că încă se poate, încă poți nimeri în locuri frumoase, cu oameni civilizați.
PS: și puțin ajutor pentru glicemie, desigur. Doamne fere' să pățesc ceva neortodox!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu